25 iunie 2017 | 6:40

Înțelepciunea Egiptului antic. Genul „Învățăturilor”

papirus Egipt

Civilizaţia egipteană a fascinat şi influenţat culturi diferite, în special apropiat-orientale şi mediteraneene[1]. Conceptele pe care gândirea egipteană le-a dezvoltat, oglindiri ale unei religiozități totale, s-au transmis prin intermediul diverselor culturi ce fundamentează spiritualitatea europeană. Dificultatea reconstituirii gândirii acestui popor creator, din toate punctele de vedere, este deja un topos pentru specialişti. În primul rând, trebuie remarcat faptul că egipteanul nu făcea diferenţa între religie şi viaţa socială.

   Nu exista nicio breşă între lumea miturilor şi lumea experienței cotidiene, nici între lumea de aici şi lumea de dincolo. Totul era simţit, gândit, exersat în sensul continuităţii. Osiris, zeul care prezida judecata postmortem, era în acest sens una dintre cele mai importante figuri ale panteonului egiptean. Drama sacră ce-l avea drept protagonist nu era numai un fapt religios, cu aspect ritualic, o rememorare a unei figuri divine tutelare.

   Mai mult, transferul simbolic se realiza în spaţiul social: un comportament corect era recompensat în lumea de dincolo. Modelul divin era imitat, căci Osiris căpătase „cunoaşterea” după reînsufleţirea sa de către Horus[2]. Această gândire metafizică era consecinţa unor nevoi spirituale care transgresau ordinea lumii. Chiar din punct de vedere economic, totul se gândea în termenii valorificării metafizice. Prosperitatea nu era doar un apanaj al acestei lumi ci, obligatoriu, o constantă a lumii de dincolo. Mormintele şi piramidele sunt dotate cu adevărate bogăţii, ofrandele pentru defuncţi sunt abundente, toate acestea fiind semne ale valorizării vieţii pentru o continuare în lumea de dincolo. François Daumas, un egiptolog francez, făcea în acest sens o apreciere concludentă: „Departe de a fi sclavi ai bogăţiilor enorme, ei au ştiut mai mereu să le aservească valorii mai durabile a gândirii metafizice”[3].

   În acest context al religiozităţii totale, comportamentul social al omului egiptean era o reflectare a legăturii sale cotidiene cu „zeul”, în forme diverse de politeism. Unificarea acestui comportament apare în diverse opere ale literaturii Egiptului antic sub forma înţelepciunii de ordin practic. Deci, trebuie remarcat faptul că sapienţa egipteană, codificată în special în scrieri numite Învăţături[4], definea, încă din Regatul Vechi, relaţiile omului cu Celălalt. Celălalt putea fi zeul (desigur, zei diferiţi în funcţie de epocă, dar şi de localizarea geografică), superiorii – faraonul, în primul rând –, cei egali din cercul familial, dar şi cei din mediul social şi nu în ultimul rând, cei slabi şi neputincioşi. Nu există nicio scriere sapienţială care să nu se facă referire la categoriile sociale dezmoştenite: săracii, bolnavii, văduvele şi chiar străinii care, în mod obişnuit, nu se bucurau de aprecierea egipteanului de rând[5].

   Ideea de justiţie şi dreptate, deci de echitate socială, ca împlinire a imperativului desemnat de maat, traversează sapienţa egipteană mai mult de două milenii. Dacă luăm doar un exemplu din celebra lucrare Învăţătura scribului Ani[6], putem aprecia cât de egalitară şi justă era gândirea egipteană, cel puţin la nivel declarativ şi ideal, ca exprimare a sapienţei fondate pe experienţa practică:

„Un om este bogat, un altul este sărac; dar alimentele vor reveni celui care va face atunci două părţi. Iar bogatul de anul trecut poate să fie un vagabond acest an.

Nu fi avar umplându-ţi pântecele, fără a ţine cont de nevoile aproapelui tău. Dacă (într-o zi) va veni foametea şi pentru tine, un om poate îţi va face bine[7]” .

   Respectarea acestor reguli sociale, forme ale sapienţei de ordin practic, asigura nu numai ordinea în societate, ci şi succesul în viaţă. Schema compoziţională a genului Învăţăturilor conţine, sub forma unei convenţii, un cod moral pe care un tată îl lasă fiului. Tatăl este, generic, un înţelept, deci un om cu experienţă, fie vizir, fie scrib. Fiul nu este doar un urmaş cu sânge regal sau un prinţ, ci şi un fiu de scrib sau orice egiptean ce are acces, într-un fel sau altul, la cultura scrisă.

   Autorii Învăţăturilor sunt de obicei scribii, nicio lucrare nu poartă titlu, ci critica modernă le-a desemnat, în special, prin cuvintele din incipit. Estetic, se urmează scheme ale genului, existând chiar un fel de şablon. Este foarte clar că aceste scrieri sapienţiale se bucurau de prestigiu în primul rând în ghildele de scribi. În timpul formării, se pare destul de lung şi destul de complex, ei studiau pe adevărate manuale ce cuprindeau textele clasice ale genului[8]. Un astfel de exemplu este Kemyt (KMJT), un manual pentru formarea ucenicilor la şcoala scribilor, ce conţinea clişee şi fraze specifice meseriei[9]. Un aspect la fel de important: aceasta este singura scriere clasică al cărei titlu este menţionat[10]. O a doua lucrare ce descrie formarea scribului şi importanţa acestei demnităţi este Satira meseriilor. Tatăl îşi conduce fiul la şcoala de la Rezidenţă, după toate probabilităţile o instituţie numită Casa vieţii, argumentându-i prin comparaţii utilitatea, frumuseţea şi importanţa profesiei scribale. Această mărturie literară ilustrează prestigiul de care se bucura scribul în societatea egipteană, căci el avea acces la cultură, deci la funcţii administrative şi cultice[11].

   Pentru o civilizaţie ca cea egipteană, scribul era o necesitate pentru că el era şi funcţionar, dar şi om de litere. De asemenea, el era un actor esenţial în difuzarea scrierilor, aşa cum şi G. Posener apreciază situaţia: „Profesorii şi elevii lor erau primii atinşi de această propagare; ei nu-şi păstrau cunoştinţele pentru ei, ci le împărtăşeau cu anturajul lor, comunicând, citind sau recitind textele, expunând şi comentând conţinutul lor, aşa încât în final această literatură ajungea chiar la masa celor neinstruiţi”[12].

   În genere, se observă în toate compoziţiile genului iscusinţa unui profesionist al scrisului, a unui scrib. De obicei, din însărcinarea unui puternic al timpului, un faraon sau un vizir – dar acest fapt nu este obligatoriu – el redacta o lucrare, prin respectarea unor convenţii de ordin formal, în care prezenta, într-o formă didactică, aspecte ale gândirii sapienţiale. Aceasta era practică, iar referinţele religioase erau de multe ori evidente, dar nu imperative[13]. Aspectul etic priveşte atât conţinutul învăţăturilor cât şi scopul acestora: reuşita în viaţă şi respectarea unei ordini sociale după modelul ordinii divine exprimate prin maat.

   În contextul prezentării acestor date preliminare asupra producţiei sapienţiale egiptene, se poate observa că nu există diferenţele conceptuale între etic şi estetic, aşa cum le surprinde modernitatea. Clişeele şi faliile, categoriile conceptuale europene nu pot fi propuse distinct în cultura de înţelepciune a Egiptului antic. O scriere sapienţială, chiar comandată, se supunea imperativului unităţii dintre etic şi estetic. Eticul, aplicat acestor texte, ar fi definit morala şi mesajul comunicate. Esteticul ţinea de forma pe care o îmbrăca eticul. Dezvoltarea schemelor compoziţionale ale Învăţăturilor, precum şi împrumuturile acestor cadre estetico-etice de către alte genuri, atestă prestigiul literaturii sapienţiale.

   Un astfel de exemplu este şi precizarea scopului înţelepciunii pe stela biografică a vizirului Rekhmire. La o mie de ani după compunerea Învăţăturilor lui Ptah-Hotep, un text biografic, funerar, prezintă idealul vizirului lui Thutmosis III (1504-1452 î. Hr. ):

„Vorbesc în sentenţe pentru ca să fie cunoscute, deci alţi înţelepţi le vor asculta.

Am onorat pe maat până la înălţimea cerului şi am făcut să se răspândească perfecţiunea ei pe întinderea pământului. […] Am judecat la fel pe sărac şi pe bogat. L-am apărat pe cel slab de cel puternic”[14].

 


[1] Ne referim, în special, la spiritualitatea greacă şi la fundamentul iudeo-creştin al Europei.

[2] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 105. Osiris devine şi zeul dreptăţii şi al judecăţii în lumea de dincolo. Drama ritualică, amintită în numeroase texte, printre care cel săpat pe Stela lui Sehetepibre (vizir din timpul regelui Amenemaht III), a fost preluată în Grecia. M. Eliade, în sensul continuării, apreciază: „Probabil că Misterele elenistice ale lui Isis şi Osiris au dezvoltat idei similare”.

[3] François Daumas, La civilisation de l’Egypte pharaonique, Paris, Arthaud, 1987, p. 217.

[4] Termenul ce desemnează operele didactice egiptene, cunoscute ca SEBAYT, este redat în limba română prin Învăţături. El nu acoperă decât parţial sensul în care egiptenii înţelegeau acest gen. În franceză termenii corespondenţi sunt: enseignement, instruction. În limba engleză: teaching, instruction. În germană: Weisheitlehre, Lebenslehre. A se consulta în acest sens, una dintre ultimele apariţii editoriale: Pascal Vernus, Sagesses de l’Egypte pharaonique, Paris, Imprimerie Nationale, 2001.

[5] A se vedea Străinul, în Omul egiptean, vol. coord. de Sergio Donadoni, Polirom, 2001. Egiptul era un stat etnocentrist, considerându-se Centrul lumii, deoarece era din punct de vedere mitologic „ochiul lui Horus”. Asiaticii erau oprimaţi, africanii erau detestaţi şi nu puţine sunt scrierile, multe dintre acestea sapienţiale, cum ar fi Învăţătura lui Amenemhat I către fiul său, Sesostris I, care prezintă momente ale acestor confruntări (cf. ibidem, p. 207–210).

[6] Lucrarea datează din partea a doua a dinastiei a XVIII-a, deci după anul 1800 î. Hr.

[7] L’enseignement du scribe Anii, în Textes sacrés et textes profanes de l’Egypte ancienne, vol. I, Des Pharaons et des hommes, (TS), traducere şi comentariu de Claire Lalouette, prefaţă de Pierre Grimal, Coll. UNESCO, „Connaissance de l’Orient”, Gallimard, 1984, p. 257.

[8] A se vedea în acest sens B. Wan de Valle, La transmission des textes littéraires égyptiens, Editions de la fondation égyptologique Reine Elisabeth, Bruxelles, 1948; B. Wan de Walle Problemes relatifs aux méthodes d’enseignements, în Les sagesses du Proche-Orient ancien, Colloque de Strasbourg, 17–19 mai 1962, PUF, 1963, p. 193–207. Wan de Walle descrie învăţământul urmat de scribi distingând 3 stadii.

[9] G. Posener, Littérature et politique dans l’Egypte de la XIIe dynastie, Paris, Librairie Honoré Champion, 1969, p. 5.

[10] Van de Walle, art. cit., p. 196.

[11] Ambele lucrări datează din timpul dinastiei a XII, se pare că din vremea lui Amenemhat I. Kemyt a fost conservat pe sute de ostraca fiind un manual copiat de generaţii întregi de ucenici la şcolile de scribi. În 1969, în lucrarea sa (op. cit., nota 7, p. 18), Posener afirma că există peste 330 de ostraca numai în colecţia Institutului francez din Cairo.

[12] G. Posener, op. cit., p. 19.

[13] Nu suntem de acord cu opinia lui Constantin Daniel, recurent exprimată, asupra caracterului preponderent laic al acestor texte sapienţiale (Cf. C. Daniel, Gândirea egipteană antică în texte, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974). De multe ori, acesta consideră că religiozitatea egipteană lipseşte în aceste scrieri. Caracterul lor nu este însă religios, iar sapienţa era un aspect al religiozităţii pentru că exprima codul bunelor maniere în viaţă, ce echivala cu respectarea ordinii societăţii, deci a ordinii divine impuse de maat. Egiptul antic prezenta ceea ce am numi în vocabular creștin morala pratică prin acest gen al Învățăturilor ce încorporau tradiția experienței naționale, colective sau individuale. Individual, la nivelul scribului, desigur, care este o voce a cetății.

[14] Textul este prezentat de Fr. Daumas, în op. cit., p. 189. Se observă, deci prestigiul de care se bucura atât această literatură didactică, sapienţială, cât şi personalitatea celui căruia o operă îi era atribuită.

9907


Adaugă un comentariu in căsuța de mai jos, sau publică un link de legătură de pe site-ul tău. Poți de asemenea să te abonezi la această discuție via RSS.

Un comentariu

  1. Anibal Boone spune:

    În Grecia antică Hera îl înfrunta pe Zeus, îi presăra capcane, se juca cu el, se certau şi se împăcau fără să fie unul dintre ei victima şi celălalt persecutorul, erau puternici, fericiţi şi nemuritori. Poate că tocmai acesta este secretul convieţuirii armonioase: generozitatea celui puternic de-a îl considera egalul său pe cel slab. Intuiţia bărbatului de-a respecta libertatea femeii ca să poată fi la rândul său iubit şi respectat.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.