25 iunie 2017 | 6:39

Profesorul Ovidiu Pecican.Istorie, cultură, modernitate (I)

ovidiu pecicanProfesorul Ovidiu Coriolan Pecican, cunoscut și ca scriitor, europenist, universitar la Babeș-Bolyai din Cluj, la Facultatea de Studii Europene, este semnatarul a peste 51 de volume. Dar el este autorul unei opere impresionante de peste 900 de titluri, de la cărți de autor, la studii de istoriografie, romane, teatru și proză scurtă, manuale și traduceri, eseuri și recenzii. Puterea de muncă, vivacitatea, un entuziasm debordant într-o societate încercată, a unei căutări continue de valori și tendințe, pot fi doar câteva dintre notele definitorii ale acestei personalități polimorfe. De mai mult de un deceniu publică în fiecare an cel puțin două volume de autor, fără a mai pune la socoteală sutele de recenzii și articole. Blogul pe care-l întreține de câțiva ani este o oglindă a acestei vivacități creatoare ; nervurile personalității și ale privirii profunde a lumii irigă nu numai un blog în care orice cititor va găsi materie de studiu pentru câteva luni, ci și o curiozitate pe care ne-o putem satisface deplin dacă avem plăcerea lecturii, gustul controversei, răbdarea cercetătorului.

Dacă privirea noastră interogativă se întâlnește, în sfere și în texte, cu analizele minuțioase ale Profesorului Ovidiu Pecican, se mai împărtășește și din revolta-i creatoare și din festinul cărții pe care acest autor-gânditor se pare că a început să o scrie de mult timp, dar că nu mai are răgazul să o termine. Este cartea vieții lui, a alegerilor și a invitațiilor sale: un gurmet literar ce ne invită la un ospăț când pantagruelic prin metafore, când ascetic prin interogații. Dar oricum, noi, umili lectori și trecători peste brazdele culturii sale, nu vom trece nicidecum nepăsători: mirarea grea ca un păcat nemărturisit ne va obliga conștiința să continue contemplarea întru cultură. Aici ne vom întâlni mereu cu Ovidiu Pecican: într-o mirare ce propune și se autopropune. Plecăm mai bogați, noi, umilii căutători ai culturii unui om al cărui enciclopedism este inevitabil.

Ovidiu Pecican și-a ratat, într-un fel, nașterea: este un om al Renașterii obligat să trăiască într-un postmodernism al hiperspecializării, pentru care mirarea nu mai este un scop în sine, ci doar o premisă a deconstrucției. Dar el construiește, continuă, cu acea încrâncenare a omului din Renaștere pentru care viața se cere a fi redescoperită în orice idee propusă, într-o întorsătură de frază, într-o metaforă revelatorie, într-o clătinare a tabuurilor și a interdicțiilor. Îngerul lui Ovidiu Pecican, asemenea celui al Renașterii, nu este unul famelic, trăindu-și asceza într-un vârf de munte. Este un înger robust, vioi, entuziast, pe care-l regăsim în Cetate. Iar cum aceasta nu are nici lacăte și nici zăvoare, îngerul colindă și pivnițe întunecate și basilici glorioase, este ubicuu, căci este voce. Îngerul lui Ovidiu Pecican este vocea cetății. Timpul va avea răbdare și-i va da dreptate…

Profesorul și scriitorul Ovidiu Pecican a avut amabilitatea de a ne acorda un interviu. Va invităm la un festin cultural și la descoperire, la curajul lecturii și al creației. Îi mulțumim cu sinceritate pentru timpul și răbdarea acordate. Nimic nu este mai important decât timpul care îndreptățește…

De ce Coriolan, pe lângă Ovidiu Pecican?

– Nu este o noutate obiceiul românilor din vestul țării noastre de a-și boteza copiii, în vremea dominațiilor străine moderne, din secolul marilor naționalisme, astfel încât numele nou-născuților să nu poată fi transformate în echivalentele lor străine. De aici însă și până la a opta pentru nume venind din cronica lui Tit Liviu, este o cale lungă, care trece, negreșit, prin ideologia istoristă a latinismului Școlii Ardelene. Se poate astfel spune că opțiunea aceasta are la bază o alegere culturală foarte semnificativă pentru românii din interiorul arcului Carpatic și de la vest de acesta. Acest fundal a dobândit însă accente particulare, un pic burlești, în cazul concret despre care ați adus vorba. Verișoara primară a mamei, aleasă să îmi fie nașă, ea însăși numită după același tipic, Octavia, s-a inspirat nu din clasicitatea antică și nici din piesa shakespeareană ori din uvertura beethoveniană ce poartă același nume ca mine. În perioada care a precedat nașterea mea, mătușa Octavia s-a întâmplat să citească unul dintre romanele foileton fluviu apărute în fascicule în România interbelică. Acolo, eroul principal era un anume Coriolan Cristior, nobil din secolul al XVIII-lea contemporan cu ridicarea lui Horia împotriva nemeșilor. Și, în pofida mondenității ei și a lipsei totale de naționalism – mătușa a fost, cu profilul ei clasic, o mare frumusețe a acelor ani și s-a afirmat ca manechin la prezentările de modă ale epocii, câștigând admirația bărbaților și a femeilor, deopotrivă -, mai degrabă sedusă de sonoritățile acestui nume, l-a propus mamei și tatălui meu. Se pare că i-a convins.

Când v-a fost mai de folos curajul de a vă entuziasma, ce iradiază din activitatea dumneavoastră creatoare? Aveți câteva momente memorabile în acest sens?

– Este o întrebare grea, pentru că răspunsul ei se află „dincolo” de inteligibilul nemijlocit. Poate că teologii ar explica prezența unui anume elan al meu prin răsfrângerea luminii metafizice, după cum Freud și alți psihanaliști ar vorbi, eventual, despre forța unui instinct vital care se manifestă în moduri proteice. Chinezii ar medita, cred, la importanța energiei chi, iar yoghinii alimentați de izvoarele spiritualității indiene s-ar gândi la kharma și la virtuțile pranayamei. Sunt sigur că și alchimia ar avea o variantă de răspuns. Din toate acestea însă, aleg să cred ce-mi repetă uneori, uimit-amuzată, soția mea, anume că atunci când „m-a făcut” Dumnezeu era… bine dispus. Trivializând ca să mă aflu în treabă, eu aș spune că m-am născut robust și înalt, cu oase puternice, bine clădit, iar această așezare în lumea materială oferă un suport viguros, adaptabil și rezistent la intemperii.

Nici aceasta nu este însă mai mult decât o schiță, un crochiu, fără șanse de a descifra complexitățile care străbat timpul în configurații de o simplitate ce ia ochii și opacizează. Pur și simplu, în viață mi-a venit mai firesc să fiu bine dispus și să nu mă cantonez în depresie, decât opusul acestei atitudini. Îmi place umorul, îl socotesc prețios ca ajutor în viață, îl apreciez ca pe o calitate importantă la oricine în văd și cred că alianța lui cu educația și cu simțul, intuiția situațiilor poate fi aur curat.

Am fost mereu un timid și un interiorizat, dar alianțe precum cea despre care vorbim aici m-au ajutat să maschez relativ convingător aceste atribute citite de unii ca fiind carențe, nu calități. Am căutat și m-a bucurat când am întâlnit-o mai curând apropierea decât excluderea, probabil fiindcă am început ca un Oliver Twist și am continuat ca un pălmaș al cărții până la vârsta asta. Fiecare lucru important, aproape, l-am obținut cu eforturi reluate, în timp ce alții vâsleau fără efort, parcă, înspre orizonturi deschise, cu succese instantanee. Practic, nici astăzi, când am deja o vârstă reprezentativă – haha! – nu sunt scutit de eșecuri sonore, dar cum nu intru în logica eșecului, nici nu le înregistrez prea apăsat ca atare. Motivul e simplu: în viața fiecărui om cred că există o singură direcție de înaintare. Orice s-ar întâmpla, nu ai cum să te abați de la ea. Frumusețea, la noi, este că nu atingi niciodată zona de recunoaștere incontestabilă, mereu te mai poți trezi în centrul contestațiilor. Or, asta îți asigură elasticitate și tonus până la capăt.

Sunt entuziasmul cercetării și publicarea un factor de bruiere a sistemului? Dacă observăm că, de cel puțin un deceniu, publicați în medie două cărți pe an, din domenii conexe, ați putea explicita situația cu care vă confruntați?

– Într-un sistem normal, capabil să se autoregenereze fertil, creativ, și să se autopropage, înnoindu-se din mers, entuziasmul este un semn al vitalității productive, o forță entelehială care asigură combustia fără de care nu se poate. Problema destrămării potențiale a entuziasmului cred că apare acolo unde sistemele create pentru a exprima un anumit ethos și, în numele acestuia, un anume proiect, devin mai preocupate de conservarea propriei ființe, tinzând către entropie. Atunci entuziasmul le devine inamic privilegiat, pentru că el, prin natura lui, destramă echilibrul thanatic, face să explodeze stabilitatea amorțitoare, bruiază „liniștea” dinaintea paraliziei și a morții.

Mi s-a întâmplat și mi se întâmplă mereu să fiu privit cu ostilitate sau, în cel mai bun caz, cu umor, ca un elefant evadat printre porțelanuri, datorită stăruinței mele de neînțeles de a publica noi și noi cărți. Este adevărat, între timp ele au ajuns la un număr aproape ridicol de mare, ceea ce, în sine, reprezintă un pericol fiindcă pare să îi delegitimeze pe cei cu cărți mult mai puține. Numărul lor e suspect de la distanță, el pare să spună – într-o cultură demarată în modernitate târziu, cu sumedenie de proiecte avortate, neînchegate, diluate – că se poate și altfel. Iar atunci socoteala este simplă: decât deprecierea întregului, mai bine discreditarea singularului marginalizabil. În felul lor, oamenii cu asemenea reacții răspund cu promptitudine și cinstit, chiar dacă mărginit, unei amenințări reale. Mai puțin cinstiți sunt cei care disimulează toată frământarea, afectând dezinteresul, plictisul, trecând mai departe.

Odată ce am priceput cum stau lucrurile, nu m-am mai alarmat. Pentru mine, acest mecanism de apărare psihologic, cam rudimentar și emoțional, nu mai are un impact masiv. El mă ajută însă să pricep la nivelul întregii culturi române contemporane o anume tăcere vinovată, diverse tipuri de respingeri care nu au de-a face cu criteriile de valoare, și, mai grav încă, diverse complicități ce nu se bazează pe afinități de program, tematice ori de metodologie. Așa s-a ajuns ca plagiatele să fie tolerate tacit sau expres, ca în cazul unor demnitari potențiali ori reali din ultima vreme, și să se țintuiască la stâlpul infamiei nonconformismele, privilegiindu-se repetarea infinită a aceleiași ciorbe retorice clișeizate demult.

Există imperativul etic în viața dumneavoastră intelectuală? Când, de ce și cum?

– Pentru mine surpriza a fost să constat că în ultimii ani s-au instituit comisii academice de etică, se caută garanții etice prin tendința de generalizare a sistemului peer-reviewing (doi specialiști citesc cu ochi critic producția propusă spre publicare, atenți nu doar la gradul de originalitate și la respectarea regulilor jocului, ci și la onestitatea intelectuală a autorului), se vorbește de autoplagiat. Nu spun că nu sunt cauze pentru așa ceva, ci doar că generalizarea privirii suspicioase și căutarea arbitrilor în afara propriei culturi aduce pericole vechi și noi. Unul dintre acestea, despre care am scris, suportă chiar o formulare din perspectiva eticii: este moral să fii angajatul unor instituții românești, să slujești cultura română, dar prin sistemele de evaluare cu accent masiv asupra unor experți de alte limbi să subînțelegi că în România nu există oameni de aceeași calitate etică și profesională? Dar să părăsești uzul științific în publicații specializate al propriei limbi nu înseamnă să revenim înainte de umanism, când se scria în Occident în latină, sau înainte de sec. al XVI-lea – al XVII-lea, la noi, când se foloseau chirilicele și slavona? Justifică dorința integrării europene acest tip de abandon, tot mai vizibil? Dar globalizarea? Cred că mimetismul mecanic, obediența lingușitoare nu pot ține locul criticii de substanță și al dialogului egalitar, în principiu. Nici globalizarea, nici integrarea europeană nu sunt și nu s-ar cuveni să fie uniformizare cu tăvălugul. Personal, pariez, în acest câmp, pe Europa cu mai multe viteze, cea a diversității și bogăției culturale.

Nimic din aceste observații nu justifică abuzurile, precum plagiatul, deposedarea de drepturile intelectuale în mod necuvenit, impostura cărturărească.

În confruntare cu situații de acest gen, intelectualul nu poate lucra fără un angajament consecvent de partea unei anumite morale. A mea include, de pildă, ca valoare crucială, consecvența. Refuz să studiez pentru „a împușca francul”, pentru a obține resurse, pentru a primi acolade oficiale. Există teme fundamentale românești care nu pot fi lăsate deoparte doar fiindcă alte culturi le-au rezolvat mai devreme și mai complet, iar noi suntem cu un pas în urmă. Ele trebuie puse în pagină cu orice preț, ca mărturie a unei conștiințe de sine, a uneia identitare, ca datorie, pur și simplu. Există situri de medievalia, dar nu găsești încă traduse marile cronici românești în limbi de circulație. Ultimul ins care a tradus cronica atribuită lui Grigore Ureche – de fapt, compilație a lui Simion Dascălul – pare să fi fost… unul dintre reprezentanții Școlii Ardelene, care i-a dat o versiune latină!… Din romanul lui Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, eu am editat prima traducere a părții inițiale din prima carte, aparținându-i unei studente de origine franceză, pasionată de frumusețea culturii noastre vechi și timpuriu moderne.

Ar mai fi multe de spus. Adaug doar că, în ochii mei, hărnicia, continuitatea și perseverența în muncă sunt amprente ale unei concepții etice despre datoria intelectualului. Fiecare face cât poate, dar… face fiecare cât poate? Răspunsurile nu pot fi decât în nume propriu, cu cărțile pe masă.

Undeva, scriați o frază memorabilă cu un excepțional aer de confesiune: «Nu mă tem de nimic, Îngerul meu are grijă de mine și știu ce am de făcut». Puteți continua această frază?

– Am avut norocul să știu foarte devreme ce doresc să fac în această viață. Numai explicații metafizice sau sofisticate teorii conjuncturaliste pot desluși cum de am și putut ajunge ceea ce visam, scriitor și istoric, într-o lume fluctuantă și imprevizibilă, cum este cea românească. Îngerul este, chiar și pentru agnostici, o imagine arhetipală care exprimă inechivoc un conținut ce nu poate fi neglijat. Socrate vorbea despre daimon, dar în română cuvântul a dat demon și asta, pe fundalul creștin al trecutului și prezentului nostru, nu dă bine, deși în cultura noastră există o admirabilă carte a lui Lucian Blaga, Daimonion, care ar merita recitită și discutată, fiindcă este originală prin punctările ei critice și purtătoarea unei voci care urma să fie afirmată la nivel de excelență în filosofie.

În răspunderea Îngerului meu stă grija pentru un anume echilibru care, de n-ar armoniza diferitele tendințe și pulsiuni, ca și sufletul cu mintea și cu trupul, măcar în linii mari, nu ar mai putea opri boala și deteriorarea gravă a ființei mele. Știu asta cu precizie, fiindcă viața mi-a dat mai multe prilejuri de a o verifica decât mi-aș fi dorit, aducându-mă, într-un rând, până la o limită care somează. Și cred că acest tip de mediere, angelică, a contribuit hotărâtor la salvarea mea în diferite feluri și la mai multe niveluri.

Ați avut profesori care v-au marcat alegerile culturale și formarea? Credeți că profesorul are, la nivel preuniversitar și universitar, o anumită datorie?

– Fără îndoială că am avut profesori fără care viața mea ar fi arătat altfel. În felul lor, toți cei prin mâna cărora am trecut au făcut ceva pentru mine, inclusiv cei de la care am învățat că nu prea am mare lucru de învățat. Două figuri rămân însă cu deosebire luminoase, și amândoi au fost istorici. Pe clasa a cincea, într-o școală de cartier insuficient de importantă pentru a deveni mai mult decât era pe vremea mea, devenind, dimpotrivă, mult mai puțin curând după aceea, profesorul Ică Lazăr – i se spunea Ică, deși se numea Aurel -, un om mic și subțire, delicat și foarte implicat în ceea ce făcea, a izbutit să stârnească în noi, cei din clasa mea, un sentiment intens de bucurie că participăm la orele lui. Nu știu nici acum cum făcea. Bea mult, a și murit destul de tânăr din cauza asta, cândva prin 1989, când deja eu însumi ajunsesem profesor, dar preda cu o înflăcărare și cu o acuratețe care te ajutau să știi lecția încă din clasă. Ne stupefia faptul că materialul aluvionar din manual, întreaga istorie universală, putea încăpea în niște rubrici de tabel, în puține, dar sistematice, cuvinte, pe care, în mod paradoxal, datorită vorbirii lui clare și inspirate nu le vedea ca pe niște pietre dominând solitare un câmp sterp, ici și acolo, ci cu întregul vârtej de imagini, fapte și culori pe care rostirea lui avântată, ajutată de un ton anume, de ochii luminoși și umezi, de puține, dar elocvente, gesturi, le înfășura după ele, dăruindu-le viață, tensiune, atractivitate, mister și lumină.

N-am mai întâlnit vreodată așa ceva și nu am izbutit să fiu vreodată la fel de bun. Erau și repetenți notorii încurajați de notele generoase pe care le obțineau la notele lui și care nu l-au uitat nici acum, după atâția ani. Îi voi purta mereu o frumoasă amintire, fiindcă a văzut în mine habar nu am ce, uimit că citeam romane istorice de câte două volume groase și că îmi plăcea să scriu despre trecut. Îmi amintesc vizita ghidată de el în depozitele bibliotecii județene și cum m-a dus la sesiunea de comunicări a elevilor, ținută în cel mai prestigios liceu al orașului, unde am și cunoscut un băiețel mai mare decât mine, venit de la Lipova, care între timp a ajuns colegul și prietenul meu, Daniel Vighi, universitar timișorean și scriitor renumit al generației 80.

A doua figură specială din elita profesorilor mei este Pompiliu Teodor, savant parcimonios la scris, dar elocvent și instruit enorm, cu o aplecare naturală către depistarea studenților pasionați și talentați. Nu știu cum s-a întâmplat să mă rețină încă de la primele noastre întâlniri, poate fiindcă a simțit că m-a pasionat rapid prin discursul lui în care neologismele, retorica barocă, împrumuturile directe din franceză și din engleză intrau împreună într-o pastă de mare complexitate, sugerând atât amețitoarea frumusețe a istoriei, cât și ademenitoare hățișuri numai bine de deslușit de către temerarii viitori istorici. M-a adoptat printre discipolii lui îndată și mi-a oferit o temă de studiu care m-a însoțit pe mai departe pentru tot restul vieții: B.P. Hasdeu, personaj și autor fantastic, prea puțin studiat și cunoscut chiar și acum, împreună cu opera lui de mari elanuri și aspirații. Și tot de la seminariile de istoria istoriografiei românești și universale, pe care le făceam împreună, m-am ales și cu convingerea că nu știi nimic despre trecut până când nu studiezi ce și cum s-a scris, de ce s-a scris istorie așa și nu altfel. Profesorul Teodor mi-a condus teza de licență, m-a inclus în primul eșalon de doctoranzi pe care, din 1990, a început să îi conducă, m-a trimis cu o bursă la Paris și mi-a oferit o bibliografie prețioasă și inaccesibilă. Ulterior, când au venit vremuri mai relaxate, a făcut tot posibilul să mă aducă „în meserie”, ajutându-mă să găsesc un post în cercetarea istorică, preocupat de posibilitatea de a mă „risipi” (obținusem un post de redactor la o nou înființată revistă culturală, care a și devenit una de prestigiu, aproape instantaneu).

Mi-ar fi plăcut să pot face un lucru similar, la rândul meu, pentru colegii de merit mai tineri. Din păcate, lucrurile par să funcționeze mai haotic și după alte reguli, tot mai restrictive, astăzi. Aș fi vrut să pot aplica în mod consecvent ceea ce am înțeles din condiția profesorului, dar împrejurările mi-au arătat că unele lucruri simple în aparență sunt printre cele mai greu de atins. Un exemplu, spre a mă face mai bine înțeles: împrejurări pe care le-am trăit firesc și cu bucurie ca student și ca tânăr lector, azi, când sunt profesor universitar cu o anume vechime, nu-mi mai sunt la îndemână. În vremurile de demult, profesorul meu mă lua, uneori, cu sine să efectuăm o vizită sau să prânzim împreună. Astăzi, asemenea asocieri libere și cordiale par predestinate suspiciunii. Între două persoane de același sex, încă mai merg, deși chiar și astfel pot fi suspectate de… corupție, raporturi improprii de la magistru la discipol (captatio benevolentiae etc.). Dacă unul dintre cei doi este de sex opus, suspiciunea crește asimptotic la cote greu suportabile cu deplină seninătate. Și când te gândești că discipolii lui Immanuel Kant erau invitați la masă de maestru in corpore. (A nu se înțelege că m-aș compara în vreun fel cu celebrul filosof…) A venit scandalul sexual care a marcat guvernarea Clinton, au mai fost și altele… Dar sunt și condiționări așa-zicând obiective pentru asemenea evoluții. Am avut ani cu câte trei sute de cursanți – cum i-ai putea măcar cunoaște mai bine pe acești studenți? Cum să transformi o relație pur formală, după orarul cursurilor și seminariilor, într-una de emulație mai adâncă, și dacă ai dori-o? Astăzi este chiar nedemn să vrei să o faci, lumea crede că încerci să cumperi bunăvoința tinerilor în vederea evaluărilor pe care studenții ți le rezervă. Cât despre aspectele legate de salarizarea care îți restricționează puternic opțiunile, făcându-te să cumpănești judicios până și ce cărți îți cumperi lunar, nici nu mai vorbesc…

Să spunem, deci, că există gânduri mai înalte și mai luminoase despre condiția de profesorat, pe care ajungi să le dezvălui mai ales atunci când, așa cum se mai petrece în România uneori, ești adus în situația de a apăra demnitatea meseriei de profesor tocmai de… alți profesori. Unii dintre ei socotesc că a fi profesor e o treaptă degradată în raport cu relația guru-lui de tip oriental cu ucenicii săi. Personal, repudiez întemeierea relației mele cu învățăceii pe o asimetrie de fond. Prefer să îi consider principial egali, angajați într-o raportare liberă și democratică ce nu necesită nici fascinarea, nici manipularea lor, nici transformarea în purtători de servietă a acestora ori metamorfozarea lor în trâmbițe ale ideilor mele. Alți profesori, la antipodul primilor, socotesc că demnitatea profesorului român depinde de recunoașterea lui internațională, de parcă acest personaj – pe care și eu îl întruchipez – ar fi angajatul transnaționalelor sau al vreunui alt popor decât cel propriu. Am socotit mereu (și mai socotesc încă) secundară preocuparea pentru profilarea mea în cercuri științifice și didactice internaționale, turneele în exteriorul țării, etc. Le-am practicat, când a fost cazul, neostentativ și fără a căuta altceva decât relații de colaborare cu colegii și instituțiile străine, dar nu aș practica gudureala față de comitete și comiții, goana după distincții acordate de state ce se socotesc servite de mine în vreun fel sau altul. Nu-mi vine la îndemână și nu o socotesc necesară, ceea ce mă face strident într-un context plin de solicitări oficiale de publicații cotate ISI, de colaborări în limbi de circulație internațională ș.a. Aș fi bucuros, ca profesor care trăiește în România, să pot contribui la educarea unor copii și tineri din România, pentru România, chiar dacă nu m-aș socoti defel trădat în cazul în care viața i-ar duce pe unii dintre ei dincolo de frontierele țării noastre. Cred însă că nu putem deveni o pepinieră de talente și de profesioniști destinați prosperității altora, transformându-ne, și cu consimțământul unor oameni ca mine, în colonia cuiva, într-o stație de triaj. Nimic în plus, nimic în minus în raport cu acestea.

L-ați cunoscut pe Constantin Noica. Ne puteți relata acest moment, precum și consecințele întâlnirii?

– A trecut incredibil de mult din anii 76-78 când devoram cărțile recente ale unui uluitor de original gânditor față de care retorica marxizantă – căci era numai atât, aceasta, nimeni nu îl mai citea pe Marx cu adevărat, parcă, în România de atunci, și chiar PCR încetase să ceară altceva decât formularistica în limba de lemn a vremii, ca dovadă de supunere la ideologia dominantă a momentului – părea de un fals răsunător. Cărțile lui Noica despre Goethe, despre sentimentul ontologic al românilor, cele despre profunzimile filosofice limbii noastre m-au surprins și, printre altele și prin expresivitatea lor literară, mi-au dat sentimentul că la o asemenea filozofie m-aș putea și eu raporta cu dragoste și cu, cine știe, vreun gând original.

Curând după sfârșitul liceului s-a ivit posibilitatea de a-i scrie filosofului pe adresa din București. Citind volumul lui suplu și neașteptat despre cele șase maladii ale spiritului, toate niște deficiențe de raportare, niște carențe în raport cu un model normatic de existență, am ajuns să mă întreb de ce Noica nu a văzut neajunsuri fertile nu doar în minusuri, ci și în plusuri, cu alte cuvinte în supralicitarea unor tendințe. În acest fel, modelul lui l-am completat pe hârtie cu dedublări ale gândului său inițial. Unde filosoful vorbea de horetită, eu vedeam posibilitatea depistării unei suprahoretii, unde venea vorba despre todetită, eu înțelegeam că terenul ar oferi și posibilitatea diagnosticării unei supratodetii… Și așa mai departe… Existau deja douăsprezece maladii în loc de șase, și nu vedeam de ce nu i le-aș fi împărtășit pe ultimele și inspiratorului lor absolut; ceea ce am și făcut. Am primit mai pe urmă nu doar o scrisoarea care mi-a umflat vântul în pânze, ci – cu totul pe neașteptate, în 1981, vara – invitația de a veni în gara orașului meu la o oră anume, așteptând personalul ce venea dinspre Timișoara și se îndrepta către capitala Bihorului, spre a-l întâlni pe Maestru.

Ne-am întâlnit astfel, pentru prima și unica dată în viața aceasta, pentru ceva mai puțin de zece minute, pe culoarul unui tren personal, într-o după-amiază de vară a tinereții mele dinaintea studenției ce urma să înceapă în aceeași toamnă. Mai apoi am urmat sfatul filosofului, înscriindu-mă la cursuri de limba elină și, mult mai târziu, inițiindu-mă – nu până la cine știe ce nivel – în studiul limbii germane, și am continuat să corespondăm, primind răspunsuri memorabile, scurte, pe cărți cartonate de vizită, cel mai adeseori, pe cele mai multe dintre ele păstrându-le cu drag până astăzi le-am și publicat, în urmă cu vreun deceniu, într-o revistă efemeră din Târgu-Jiu.

Am rămas, ca și alți tineri cititori și admiratori ai filosofului, cu un elan neclătinat și cu o încredere obraznică în cultura română, dincolo de împrejurări faste și nefaste. Socotesc un privilegiu șansa de a-l fi întâlnit pe Noica înainte de a-mi inaugura studiile la Facultatea de Istorie și Filozofie din Cluj, unde contactul mai sistematic cu filosofia a fost posibil după ce văzusem un mare filosof român în carne și oase. Opinia lui Noica despre creația culturală care rămâne, esențialmente, o întreprindere personală și solitară – „Îți ajunge o bibliotecă frecventată cotidian pentru a face o ispravă în cultură!” îmi spusese el, și n-am uitat niciodată acest lucru – s-a întipărit adânc în mintea mea, și mult-puținul pe care l-am încercat în materie de scris a rezultat din acest tip de efort…

În ultimii ani am ajuns să predau, în cadrul unei școli doctorale specializate, un curs de istoria filosofiei românești a istoriei și să particip ca referent în destule comisii de doctorat din domeniul filosofiei pentru a-mi aminti că întâlnirea cu cărțile și apoi cu Constantin Noica însuși au însemnat, de fapt, pentru mine, începutul unui drum ale cărui lungime și consistență nu le știu nici acum…

 (Va urma)

Interviu și text de prezentare de Eduard Florin Tudor

4860


Adaugă un comentariu in căsuța de mai jos, sau publică un link de legătură de pe site-ul tău. Poți de asemenea să te abonezi la această discuție via RSS.

Un comentariu

  1. Liviuta spune:

    Extraordinarul drag coleg al meu de studentie, PECO!

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.