25 iunie 2017 | 6:41

Spre ciocnirea civilizaţiilor?

Historia plantarum

La 27 septembrie 2008 World University Service, filiala România, şi Fundaţia Konrad Adenauer au organizat o manifestare în jurul temei „Vom asista la ciocnirea civilizaţiilor postmoderne?” la care au participat specialişti din domenii diverse. Domeniile acestea sunt conexe şi au în centru preocupările pentru schimbarea lumii, noile morfologii ale acesteia, precum şi o nouă gramatologie a relaţiilor dintre civilizaţiile ce se dezvoltă în teritorii specifice, definite, mai ales prin apartenenţa la o religie sau alta.

Atunci, deci acum aproape opt ani, am ales sa aduc în discuţie, în jurul unei mese rotunde la care au participat şi otomanişti (ca să dau doar un singur exemplu), teoria expusă de Samuel Huntington în faimoasa lui lucrare despre Ciocnirea civilizaţiilor apărută la editura Antet în 1998. Nu aveam să bănuiesc nici amploarea unor evenimente, nici tectonica noilor schimbări. Dar este cert faptul că Huntington îşi construieşte argumentaţia pe evenimente istorice, că propune similitudini interesante şi că, în mare parte, se pare că nu s-a înşelat. A atras însă atenţia asupra unor schimbări ce se vor produce.

În textul propus mai jos voi prelua comunicarea din 2008, cu exemple concrete din lucrarea lui Huntington. Remaniată, această comunicare îşi păstrează actualitatea. Nu voi face decât referiri pasagere la evenimente petrecute în ultimii ani: războiul din Siria, valurile migraţioniste dinspre Asia înspre Europa occidentală, mai ales, şi atentatele de la Paris din anul 2015. Evenimentele sunt prea proaspete pentru a fi judecate obiectiv. Dar ele au schimbat şi vor schimba înfăţişarea Europei, mai ales că Europa nu are capacitatea de a integra un numar atât de mare de migranţi.
La fel, fie integrarea migranţilor ajunşi de ceva ani, fie resurgenţa unor pături occidentale, deci acei cetăţeni născuţi acolo ce nu împărtăşesc valorile unei republici cum ar fi Republica Franceză, au născut noi probleme. S-ar fi aşteptat mulţi ca autorii atentatelor din Franţa (Charlie Hebdo şi Bataclan, mai ales) să lovească în inima Republicii în numele unor principii islamiste? Sau ca atentatorii să fie din rândurile cetăţenilor francezi de religie musulmană? Nu, mulţi nu s-ar fi aşteptat la aceste situaţii, mai ales că o anumită corectitudine politică orbeşte şi a orbit o judecata justă. De ce? Este foarte clar că extremiştii tuturor religiilor, în Europa creştinismul şi islamul majoritare, nu acceptă nici un alt principiu politic în afara celui dictat de propria religie. În sânul creştinismului există curente ce consideră că doar creştinismul are drept de existenţă. La fel şi în sânul islamului, mai ales odată cu evoluţia războiului din Siria; în plus, oricine studiază Coranul ştie că orice musulman trebuie să respecte religia înainte de a respecta orice formă statală. Umma (mama şi comunitatea musulmană în acelaşi timp) precede ideea de naţiune.

Da, sunt puţini cei ce puteau prevedea aceste evenimente (atentate sau migraţii din Orientul Apropiat). Dar dintre aceştia unii fie nu au voce publică şi nici putere de decizie, iar alţii au îmbrăţişat diverse tipuri de extremism politic, pentru avantaje diverse. Dar cert este că există voci publice ale unor experţi ce susţin şi au susţinut că Europa se va schimba. Că noile provocări vor fi altele, mai ales de ordin religios. Vor trăi europenii, mai ales cei occidentali, într-o ţară imaginată de Michel Houellebecq în romanul său, Supunerea?

Samuel Huntington prezintă situaţia cu care s-au confruntat societăţile moderne odată cu dezvoltarea tehnologiei, deci cu modernizarea accelerată din prima parte a secolului al XX-lea. El vede două consecinţe ale acestui proces accelerat de schimbare a umanităţii: modernizarea globală şi redeşteptarea globală a religiei. Componenta religioasă  poate fi definită prin sintagma propusă de Gilles Keppel „ la revanche de Dieu” (1).
Deci, o componentă civilizaţională şi una religioasă, ambele construind un habitus naţional şi, prin extindere, supranaţional. Şi creştinismul şi islamul ritmează încă viaţa unor naţiuni, dar şi a unor regiuni ale globului. Doar două exemple de ultim moment. Pe plan european, un Viktor Orban, dar şi voci din politica poloneză (nu intră aici în discuţie corifeii extremei drepte europene) atrag atenţia asupra presiunii migaţioniste musulmane asupra unor regiuni cu o populaţie majoritar creştină (catolică şi protestantă, în special).

Nu numai oamenii politici au opinii tranşante, iar aceştia pot fi înţeleşi prin prisma voturilor aduse de anumite poziţii împărtăşite de o parte a electoratului. Preşedintele conferinţei episcopale germane, arhiepiscopul de Munchen, Reinhard Marx, într-un interviu din 6 februarie 2016, apreciază că numărul refugiaţilor este prea mare pentru a fi posibilă o integrare a acestora. Cardinalul Marx mai insistă pe tratarea problematicii migraţiei la sursă, deci în ţările de origine, precum şi în ajutarea celor vecine. Proverbiala bună primire germană, chiar prin vocea unui înalt prelat catolic recunoscut pentru moderaţia sa, pare că trebuie să ţină cont de realităţile imigranţilor. Într-o mare proporţie acesţia sunt musulmani, mulţi fără educaţie, tineri bărbaţi. Ziarul La Croix ilustrează această ştire cu o fotografie preluată de la AFP, în care un număr de tineri imigranţi, aşteptă la un Centru de azilanţi din Germania în decembrie 2015 (2).

Germania migranţi

Opinia cardinalului trebuie pusă în relaţie cu o seamă de ciocniri evidente ale civilizaţiilor, aşa cum pot fi încadrate atentatele din Paris, de la săptămânalul Charlie Hebdo, şi de la Bataclan. Europa nu numai că îşi pune întrebări, ci, mai mult caută şi răspunsuri, ca urmare nu numai a unor atentate sângeroase, ci şi a unei presiuni migraţioniste majoritar musulmană. Va schimba aceasta faţa Europei?

Cum se manifestă la revanche de Dieu?
Aceasta este semnul unei ratări a implementării modernităţii, după cum Keppel observa, iar Huntington aprobă. Laicizarea năştea în societatea europeană, în anii ’70, „evanghelizarea” de un nou tip –„o a doua evanghelizare a Europei”, iar în societăţile islamice se producea o „islamizare a modernităţii” (3) .
Religiile, creştinismul şi islamul, deci – dar Huntington enumeră şi budismul, iudaismul, hinduismul, ortodoxia (4) – devin prozelite şi ofensive. Ele câştigă noi adepţi. Deci, putem distinge la acest nivel o dimensiune expansivă a religiilor. Este evident că aceasta implică şi exacerbarea unor contradicţii, a unor lupte între religii diferite, chiar dacă nu la nivel militar, ci o confruntare la nivel simbolic.

O a doua dimensiune, pe care o putem considera intensivă, are un impact şi mai mare. Huntington aprecia în acest sens: „ Totuşi, într-o mult mai mare măsură, renaşterea religioasă a implicat pe cei reîntorşi la religiile tradiţionale ale comunităţii lor, revigorându-le şi dându-le un nou înţeles.” (5). În acest plan, la nivel mediatic, cele mai vizibile sunt desigur mişcările fundamentaliste. Ele sunt însă vârful unui aisberg sau, după cum apreciază Huntington, „ valurile de suprafaţă ale unui curent religios fundamental care a dat diferite nuanţe vieţii umane la sfârşitul secolului al XX-lea” (6).

În acest context, Huntington aprecia „impactul politic semnificativ” al mişcărilor fundamentaliste. Acestea nu exercită doar presiuni la nivelul societăţii contra unui spirit laic – o componentă definitorie a modernităţii – ci, mai mult, se erijează în apărătoare ale unui tradiţionalism, contrapondere a unei renaşteri de ordin laic. Acest tradiţionalism este în primul rând o eficientizare cotidiană a resurselor religioase sau, aşa cum spunea Huntington, o manifestare „ în viaţa cotidiană şi în munca oamenilor, precum şi în îngrijorările şi în proiectele guvernelor”. În al doilea rând, în plan politic, vocea acestora este din ce în ce mai puternică.

Câtă dreptate avea Huntington când aprecia aceste schimbări de paradigmă la nivel global, cu impact nu numai în plan civilizaţional cât şi religios? Se pare că istoria i-a dat dreptate. Doar două exemple la care vom face apel. Nu recurgem la acele exemple ale anului 2015, căci pot fi considerate prea proaspete pentru a fi judecate cu obiectivitate (atentatele de la Paris, presiunea imigranţilor asupra Occidentului european).
1. Cazul palestinian. Două mişcări s-au erijat în purtătoare ale ideii de libertate a poporului palestinian, Fatah şi Hamas. Tradiţional, Fatah, o grupare laică, a fost cea mai vizibilă şi cea mai importantă în a doua parte a secolului al XX-lea. Fără a intra în detaliile mijloacelor utilizate de această grupare, trebuie subliniat caracterul său eminamente laic. Fatah grupa, în împlinirea unor deziderate de ordin naţional, atât creştini cât şi musulmani, deci arabi palestinieni. Ea nu avea şi nu are componenta islamică. Hamas s-a transformat dintr-o organizaţie religioasă într-o organizaţie politică, îmbinând cele două componente, desigur, tot sub stindardul eliberării. Hamas este deci un partid islamist la care au aderat cei nemulţumiţi de mişcarea rivală – principalul reproş fiind corupţia Autorităţii Palestiniene (conducerea ei fiind deţinută de Fatah)- cât şi cei care, din punct de vedere social, economic şi nu în ultimul rând religios se simţeau marginalizaţi. Huntington, fără a recurge la acest exemplu, ar fi făcut o foarte bună caracterizare a Hamasului, deşi generalizează spunând: „Grupurile religioase răspund nevoilor sociale ignorate de birocraţia statală. Aceste nevoi includ ajutorul serviciilor medicale şi spitaliceşti, grădiniţe şi şcoli, îngrijirea bătrânilor, asistenţă promptă în cazul catastrofelor naturale sau de alt tip, prosperitate şi sprijin social în timpul perioadelor de privaţiuni economice. Prăbuşirea ordinii şi a societăţii civile creează goluri ce sunt umplute de grupuri religioase adesea fundamentaliste.” (7). Această caracterizare se poate aplica atât Hamas-ului palestinian cât şi Hezbollah-ului libanez. Ambele au, după un deceniu de la apariţia lucrării lui Huntington, importanţa pe care acesta a prefigurat-o prin metamorfoza unei organizaţii sociale, dublate de imperativul religios, în una politică. Hamas conduce destinele palestinienilor după ce a câştigat alegerile legislative, după ce s-a războit cu mişcarea rivală, Fatah, enclavizându-se în Gaza şi Cisiordania. Hezbollah şi-a câştigat prestigiu politic şi militar după ce a ieşit, cu puţine daune, din confruntarea cu armatele israeliene (2006). Gruparea a devenit inconturnabilă în discuţiile politice din Liban. Fundamentul luptei sale este religios, un şiism tradiţionalist care se erijează în apărarea suniţilor palestinieni, atât a celor din Liban, cât şi a celor din Israel, dar şi a regimului alawit (o formă de şiism) al lui Bashar al-Assad .

2. Cazul algerian. Frontul Islamic de Eliberare (FIS –le Front National du Salut), deşi a câştigat alegerile legislative în 1992 (8) , a fost desfiinţat ca partid politic în acelaşi an. Urmează aproape zece ani de război civil în Algeria, soldaţi cu mii de victime, din toate categoriile sociale. În 2000, preşedintele Abdelaziz Bouteflika promulga Legea concordiei civile prin care erau graţiaţi cel puţin şase sute de militanţi a două grupări armate care supravieţuiseră desfiinţării FIS.

În afară de componenta religioasă, renaşterea în societăţile islamice priveşte în special mediul urban, educat. Plasându-se pe aceeaşi linie cu unele argumentări ale lui Gilles Keppel, Huntington aprecia această situaţie într-un context ce includea şi mobilitatea populaţiei şi apariţia unei clase de mijloc. FIS-ul algerian se născuse în mediile universitare din Alger. Huntingoton apreciază :
„ Renaşterea religioasă, a musulmanilor sau a altora, este un fenomen urban şi face apel la oameni care sunt orientaţi spre modern, bine educaţi şi care urmează cariere în diferite profesiuni, participă la guvernare sau fac comerţ. În rândul musulmanilor, tinerii sunt religioşi, iar părinţii lor sunt laici.” (9).

Ultima aserţiune poate fi aplicată în Europa occidentală. Familiile musulmane ajunse în Franţa sau Germania, acum mai mult de o jumătate de secol, tindeau spre laicizare. Prima generaţie, ca şi a doua, născute în aceste familii, se îndreaptă spre tradiţionalism, spre islamul ca identitate, din raţiuni diverse. Prima dintre acestea ar fi dificultatea de a fi acceptaţi, aceşti tineri europeni, ca cetăţeni cu drepturi egale. Nu aceasta este şi opinia lui Gilles Keppel, unul dintre specialiştii francezi în islam. În ultima sa carte „Terreur dans l’ Hexagone” (10), Keppel studiază, în special, situaţia musulmanilor născuţi în Franţa. După opinia unui recenzent al lucrării (11) , Keppel are în vedere mai ales „etnogeneraţia” pentru a trage anumite concluzii despre naşterea terorismului la unii dintre francezii musulmani.

Dacă Keppel este un foarte bun universitar, vulgarizator de marcă al islamului şi al mişcărilor islamiste, această ultimă analiză are cel puţin un defect : obiectivitatea universitarului este uneori umbrită de subiectivitatea celui afectat de ecourilor actelor teroriste, comise în numele islamismului, în Franţa anului 2015. Acest islamism, cum îl descrie Keppel, este o formă de „islam integral”, pe care-l îmbrăţişează în special tinerii musulmani excluşi din viaţa socială şi economică a ţării. Este o nouă formă de djihadism născut în inima Europei, iar noii djihadişti sunt europeni (12) .

Keppel

Renaşterea Islamică

Este comparată de Huntington cu Revoluţia Americană, Revoluţia Franceză, Revoluţia Rusă şi Reforma Protestantă (13). Definiţia dată se prezintă astfel: „ultima etapă în ajustarea civilizaţiei islamice Occidentului, un efort de a găsi soluţia nu în ideologiile occidentale, ci în islam.” (14).

Cea mai bună analogie, spune Huntington, între Renaşterea islamică şi Reforma protestantă ce au în comun „reforma fundamentală”, se construieşte şi se desfăşoară astfel:

1. Munca, ordinea, disciplina, clasa de mijloc, studenţi, cei ce migrează la oraş. (În Europa, Reforma apare în timpul naşterii capitalismului, a urbanizării.)
2. Ramificaţii: fundamentalism şiit şi sunit/calvinism şi luteranism
3. Personalităţi cu aură ascetică: Jean Calvin şi ayatollahul Khomeyni (15).

Reforma a atins numai părţi din Europa. Renaşterea islamică are un caracter global, în toate societăţile preponderent musulmane; Huntington apreciază just situaţia, exemplificând acum un deceniu: „ Generalizările extinse sunt întotdeauna periculoase şi adesea greşite. Totuşi una pare justificată. În 1995, orice ţară cu o populaţie preponderent musulmană cu excepţia Iranului, era mult mai islamică şi mai islamistă din punct de vedere cultural, social şi politic decât cu cincizeci de ani mai devreme.” (16).

Din punct de vedere politic, opoziţia a avut un anumir rol în aceste regimuri autoritare. Dar acestea se deferenţiază astfel:
1. Preoţi,misionari, în creştinism, mai ales în Europa centrala şi America Latină. Democraţia de tip liberal, în Europa Centrală, a învins după 1990.
2. Ulemale şi islamişti în societăţile musulmane. Eşecul democraţiei de tip liberal: „ Eşecul general al democraţiei liberale de a pune stăpânire pe societăţile musulmane este un fenomen continuu şi repetat într-un întreg secol ce a început la sfârşitul primului deceniu al secolului XX. Acest eşec, îşi are sursa, cel puţin în parte, în natura neospitalieră a culturii şi societăţii islamice faţă de conceptele liberale occidentale.” (17).

Analiza cărţii lui Huntington în relaţii cu unele evenimente poate continua. Cert este că, din câteva puncte de vedere, se pare că Huntington avea dreptate. Da, asistăm la o ciocnire a civilizaţiilor, dar poate că nu suntem încă în punctul culminant al acesteia. Este foarte posibil ca evoluţii să aibă loc, mai ales legate de situaţia din Siria şi Irak. Pe de altă parte, civilizaţia europeană trebuie să integreze (dar oare e capabilă?) milioane de refugiaţi musulmani care vor schimba configuraţia religioasă a continentului. Tot Europa trebuie să vadă ce răspuns găseşte la propria provocare: ce face cu cetăţenii musulmani care nu se recunosc în valorile democraţiilor mature din Franţa, Belgia, Germania, Marea Britanie sau Suedia? Vor găsi aceste democraţii răspunsuri oneste şi cu viziune pe termen lung? Care va fi rolul islamului, din ce in ce mai vizibil şi din ce în ce mai ofensiv şi contestatar în Europa?

Acestea nu sunt doar întrebări retorice, sunt întrebări ce caută răspuns pentru o salvare a ceea ce a mai rămas din vechea Europă a catedralelor. Marius Văcărelu (18), un specialist recunoscut, are şi el aceleaşi întrebări şi prezintă un studiu amănunţit al ideii de ciocnire a civilizaţiilor pornind tot de la Huntington. Studiul trebuie citit, iar informaţiile coroborate. Viitorul unui continent, dar şi al lumii noastre se joacă în aceste luni şi în aceste zile.

Câteva alte situaţii pun presiune pe spaţiul cultural european (dar şi pe geopolitica occidentală). Şi acestea vor avea un anumit impact pe termen lung şi poate că vor schimba şi mai mult înfăţişarea culturală a Europei:

  1. Noua strategie a Turciei, aflată la răscruce de Imperii şi religii. Neo-otomanismul este o evidenţă, iar preşedintele Erdogan îl promovează. Nu se poate spune că o majoritate a poporului turc nu îl susţine. Visul reînvierii puterii şi influenţei oromane, sub semnul islamului, este împărtăşit de mulţi turci. Idealurile neo-otomanismului răspund unor nevoi de reconstrucţie a mitului naţional turc. Turcia este în schimbare sub impulsiunea neo-otomanismului. Rămâne de văzut cum şi cât se va schimba.
  2. Islamul soft. Cucerirea unui teritoriu nu se face numai prin conflicte deschise, ci şi prin schimbarea în surdină a unor realităţi ale spaţiului respectiv. Belgia, Franţa şi Germania, dacă e sp le numim pe cele mai mari, au mari comunităţi de musulmani, unii născuţi acolo, altii imigraţi. Organizaţiile musulmane recunoscute pun o presiune evidentă pe recunoaşterea unor drepturi. În Franţa, de exemplu. există câteva musulmane (federaţii) concurente, unele mai vindicative, altele mai laicizate, ce luptă pentru obţinerea unor drepturi: construirea de moschei, unele cu fonduri de la Statul Francez, purtarea vălului în spaţiul public, mâncarea halal în cantinele publice, dar şi altele. Este sigur că multe dintre aceste deziderate se vor împlini în numele democraţiei.
  3.  Chestiunea va fi apoi spinoasă. Vor trata musulmanii ce vor avea (şi au deja) multe drepturi de ordin religios respectuos şi fratern pe conaţionalii lor creştini, sau vor proceda asemenea coreligionarilor din Irak sau Siria ce i-au alungat, ucis, luat în sclavie pe creştinii din Orientul Apropiat? Creştinismul irakian şi sirian aproape că nu mai există. Întâlnirea din creştinism şi islam (în formele sale extremiste, dar tot din corpul islamului) se soldează pe zi ce trece, în Orientul Apropiat, cu posibila rapidă dispariţie a tuturor creştinilor. După 1400 de ani, întâlnirea dintre islam şi creştinism în acele spaţii va fi dus la aneantizarea oricărui element creştin. Faptele vorbesc. la fel, în interiorul islamului sunit sunt lupte de putere, iar victoria unui curent, mai puţin sau mai mult islamist (cum e salafismul) va dicta viitorul comportament al islamului în privinţa celorlalte civilizaţii. Marele conflict dintre şiiţi şi suniţi rămâne şi el nerezolvat în islam, iar ultimele evoluţii – conflictul dintre Iran şi Arabia Saudită – nu prevestesc situaţii prea paşnice.

Note :

1. Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Antet, 1998 p. 13
2. La Croix, site internet consultat la 09 februarie, 2016 : http://www.la-croix.com/Religion/Refugies-appel-Eglise-catholique-allemande-2016-02-08-1200738454

3. Samuel Huntington, op.cit., p. 138

4. idem

5. idem

6. Ibidem, p.130. Fundamental , dar şi fundamentalist. Baza tradiţională fundamentală evoluează spre fundamentalism.

7. Ibidem, p. 142

8. FIS a obţinut 188 de mandate în Parlament dintr-un total de 233. Un procent de 82%. FIS a fost fondat în 1989 iar în 1992 câştiga alegerile legislative. Obiectiv: stabilirea unui stat islamic în Algeria, cu Sharia.Algeria ieşea, la trei decenii de la obţinerea independenţei faţă de Franţa, înfrântă, mai ales din punct de vedere economic, falimentară şi epuizată de trei mandate prezidenţiale ale unui lider politic, Chadli Bendjedid.
9. Huntington, op.cit., p. 146 Aceeaşi schemă este aplicată de Huntington şi hinduismului şi creştinismului din America Latină. ( se vedea p. 142 şi p. 146)
10. Gilles Keppel, Terreur dans l’Hexagone. Genèse du djihad français, Gallimard, 2015 (15 decembrie).
11. Site consultat la 10 februarie 2016: http://orientxxi.info/lu-vu-entendu/gilles-kepel-hante-par-l-islamisme,1149

12. Un citat în limba franceză din comunicatul pe care îl dă DAESH după atentatele din Paris (Bataclan, 13 noiembrie, 2015), comunicat în franceză şi arabă redat de Keppel la începutul cărţii sale, la p. II: „Huit frères portant des ceintures d’explosifs et des fusils d’assaut ont pris pour cibles des endroits choisis minutieusement à l’avance au cœur de la capitale française, le stade de France lors du match des deux pays croisés la France et l’Allemagne auquel assistait l’imbécile de France François Hollande, le bataclan (sic !) ou (sic !) étaient rassemblés des centaines d’idolâtres dans une fête de perversité ainsi que d’autres cibles dans les dixième, le onzième et le dix-huitième arrondissement et ce, simultanément. Paris a tremblé sous leurs pieds et ses rues sont devenues étroites pour eux. Le bilan de ses attaques est de minimum 200 croisés tués et encore plus de blessés, la louange et le mérite appartiennent à Allah ». (Textul e preluat din paginile oferite gratuit cititorilor la prezentarea cărţii pe situl Gallimard şi poate fi consultat aici : http://www.gallimard.fr/Catalogue/GALLIMARD/Hors-serie-Connaissance/Terreur-dans-l-Hexagone )
13. Huntington, p. 159. Notă de subsol. A se vedea capitolul Renaşterea islamică.

14. Idem

15. Ibidem, p. 161

16. Ibidem, p. 162

17. Ibidem, p. 167

18. Marius Văcărelu, studiu apărut pe blogurile Adevărul şi consultat la 11 februarie 2016: http://adevarul.ro/international/europa/victoria-huntington-1_56b9de1e5ab6550cb89cd33d/index.html

1317


Adaugă un comentariu in căsuța de mai jos, sau publică un link de legătură de pe site-ul tău. Poți de asemenea să te abonezi la această discuție via RSS.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.