25 iunie 2017 | 6:39

Ştiinţă şi teologie. O perspectivă

manuscrit sec IX

Pornind de câteva reflecţii, propunem o perspectivă despre modul în care cuantica și relativitatea ni-l descoperă pe Dumnezeu în natura ambivalentă a materiei, la nivel microcosmosmic.

Știința și religia nu sunt surori. N-au fost și nici nu sunt, deși s-a încercat. Antichitatea deschide drumul colaborării dintre fizică și metafizică în cosmologie, unde metafizica devine un fel știință teoretică superioară, teologie a ființei, dar în format holistic (nu analitic și ultra-specializat ca în știința de azi), iar Evul Mediu o continuă, în special când integrează fizica și astronomia aristotelico-ptolomeice în maniera scolastică într-un sistem metafizico-teologic. Știința modernă nu e altceva în definitiv decât desprinderea științelor medievale precum matematica, astronomia, fizica etc de teologie, din sistemul scolastic.

De ce acest lucru e rău? Aş spune simplu: a dus la sistemul scolastic, la ceea ce azi se numește onto-teologie, unde Dumnezeu și lumea/ societatea se întâlnesc prin intermediul analogiilor (analogia entis), iar distincția între ontic și ontologic, ființe și ființă dispare în favoarea rationalității și ființei în sens conceptual și ontic (rolul științelor fiind unul subordonat, metafizic); la identificarea societății cu Împaraţia Cerurilor spre care trebuie inevitabil să tindă; l-a determinat, de ce nu, pe Kierkegaard să vadă un conflict între etică și credință, unde credința nu mai poate funcționa autentic decât precum o depășire a eticului; la adoptarea metodei raționaliste în teologie și la distanțarea teologiei de viața Bisericii (captivitatea babiloniană). Și multe altele.

De ce deci nu pot fi ca două surori? Cred că această problemă a primit un raspuns decisiv în teologia Sfântului Atanasie în secolul IV, în disputa ariană asupra Sfintei Treimi. Pentru că Dumnezeu e identificat cu ființa, rezultă că doar ceea ce aparține sau este consubstanțial ființei divine e Dumnezeu, în timp ce ceea ce cade în afara ei aparține voinței lui și, de aceea, naturii create sau creației. Astfel, diferența ontologică dintre creat și necreat e diferența dintre ființă și voință. A aparține ființei înseamnă a aparține sau a fi consubstanțial divinității, în timp ce ceea ce ține de natura creației reflectă acțiunea lui Dumnezeu în afara ființei divine, adică aparține voinței. Cum Fiul e născut, el aparține ființei eterne sau nenăscute a Tatălui, și nu voinței, deschizând astfel drumul spre o înțelegere mai curând comunală a ființei lui Dumnezeu decât substanțială (Zizioulas, 1996, p.82-90; von Ivanka, 2012, cap. IV). De aceea el e Dumnezeu, nu o ființă creată, au conchis Sfinții Părinți atunci.

Nu fac acum istoria ideilor teologice, dar ce trebuie spus e că generația următoare, Părinții Capadocieni, a răspuns ferm la chestiunea relației dintre creat și necreat, când a stabilit că dumnezeirea e o comunitate (koinonia) de persoane a cărei cauză (arche) e Tatăl nenăscut și a înlocuit în acest mod cosmologia greacă cu hristologia în materie de adevăr, alteritate și mântuire. Pentru că ceea ce cade în afara ființei divine aparține creației ex nihilo și e de aceea supus degradării și morții, i.e. destinat să se întoarcă în nimicul din care provine, adevărul, alteritatea și mântuirea nu aparțin creației și nu pot surveni decât prin participarea la viața divină. Și pentru că Dumnezeu există în Treime, alteritatea, mântuirea și sensul sau adevărul creației nu pot fi înțelese și primite decât via Întruparea lui Dumnezeu în Iisus Hristos. Astfel, hristologia devine baza adevărului, mântuirii și semnificației întregii umanități, inclusiv a creației. Hristos e ‘Unul din Treime’, Dumnezeu deplin și om deplin, conform doctrinei de la Calcedon (451), într-o singură persoană, care acționează ca recapitulare a umanității (anakefalaío̱si̱s), raportând-o astfel la Dumnezeu. Adevărul, alteritatea și mântuirea omului și a creației stau de aceea nu în sine, pentru că adevărul lor e adevărul fragmentarității și al nimicului din care provin, ci în raportarea și/ sau participarea la Dumnezeu via Logosul lui Dumnezeu, Dumnezeul Întrupat.

Notez în treacăt că ființa lor reală, alteritatea și telosul lor nu se află în sine, fixat în ‘trecutul’ care le organizează temporalitatea (‘protological ontology’, ‘factum est’ etc), ci în viitor, sau și mai clar, într-o ontologie care funcționează între tensiunea dintre ‘deja’ și ‘nu încă’, eshatologic (Zizoulas, 1999; Manoussakis, 2010).
În mod clar, diferența ontologică dintre Dumnezeu și creație e surmontabilă în tradiția Răsăriteană, dar nu prin mijloacele omului, ci ale lui Dumnezeu. Soluția Răsăritului a fost mai curând relațională în sens hristologic decât logico-cauzală în sens metafizic, facând astfel inutilă metafizica ființei bazată pe ‘analogia entis’, rațiunea și știința. Nu există o înrudire de ordin ontologic între creat și necreat (syngéneia) care să permită o ‘acțiune’ și de jos în sus prin efort ascetic, contemplare etc (von Ivanka 2012), eventual prin cunoaștere științifică, mai curând cuvintele cheie sunt ‘participare’ (metoche), comuniune (koinonia), relație (schesis) etc. Lucrul acesta de fapt și-a găsit expresia cea mai deplină în teologia Logosului Sfântului Maxim, care a identificat ‘logoi’-i ființelor cu voințele divine, nu cu substanța lor, pe care le-a privit ca actualizări ale voințelor, subliniind caracterul mai degrabă relațional și recapitulativ al legăturii lui Dumnezeu cu creația decât logico-cauzal, analogic (Manoussakis, 2014).

În sumă, diferența dintre ființă și voință în Dumnezeu e crucială pentru modul în care concepem cunoașterea și raportul omului cu Dumnezeu, al creatului cu increatul, deschizând astfel drumul spre o înțelegere comunală a ființei divine, cu o inevitabilă transferare a mijloacelor de adevăr și mantuire dinspre om și rațiune, înspre Dumnezeu și credință, via Iisus Hristos, omul-Dumnezeu. Natura relațională și personală a adevărului și mântuirii a fost probabil trăsătura distinctivă a teologiei Răsăritului în raport cu Vestul (raționalist).

Cum putem vedea atunci relația dintre știință și teologie? Au fost furnizate diferite răspunsuri, de exemplu unul care vede în teologie perspectiva de bază în care ar trebui să opereze știința, nu scientismul (ar putea fi poziția teologului și fizicianului John Polkingorne; la noi, ar putea fi a teologului Adrian Lemeni); iar celălalt, al unei convergențe inclusive între teologie și știință, așa cum este teoria creaționismului științific, ‘inteligent design’, conceptul de ‘ineranță’ (inrrancy), care nu e în mod simplu rezultatul aplicarii principiului Sola scriptura, ci s-a născut în special sub critica liberalismului teologic și a confruntării cu progresele din științe. Ambele pot fi privite ca exemple ale unei gândiri de tip onto-teologic, unul de factură scolastică, celălalt de factură pozitivistă, care conduc finalmente la confundarea teologiei cu știința, la pietism etc. O dificultate suplimentară e că prima funcționează în baza unei epistemologii antropocentrice, în timp ce teologia în baza unui principiu opus, ‘lex orandi, lex credendi’ (Vassiliadis 2013). În primul caz, adevărul e o chestiune de adecvare între subiect și obiect, în celalălt, de participare și/ sau relație personală. Una se desfășoară în cadrul și cu mijloacele deschise de om, cealaltă în cadrul și cu mijloacele deschise de Dumnezeu; una face din Dumnezeu un fenomen cultural, metafizic, adică nu recunoaște diferența ontologică dintre creat și necreat, rămânând profund onto-teologică, în timp ce a doua se comportă ca și cum Dumnezeu ar avea de-a face cu tine în mod personal. Una peste alta, convergența acestor două poziții de fond pare problematică și din acest unghi.

Cu toate astea, sunt teologi care văd colaborări plauzibile între știință și teologie. John Zizioulas (2012) crede că teologia și știința au de învățat una de la cealaltă, de exemplu în chestiunea crizei ecologice: teologia ar putea învăța legătura dintre om și natură de la știință, în timp ce știința și-ar putea corecta metoda analitică, care fragmentează, subordonează și conduce direct la exploatarea creației, pentru a face loc unei metode mai inclusive și holistice, sugestii care vin din interiorul științei, nu doar al teologiei.

–––––––––––––––-
Referințe:
Adrian Lemeni și Laurențiu Gheorghe, ‘Relația teologie – filosofie – știință’, înreg. video, RFI 2012, http://www.rfi.ro/articol/emisiunile-rfi-ro/relatia-teologie-filozofie-stiinta
Endre v. Ivanka, Elenic și creștin în viața spirituală a Bizanțului timpuriu, Nemira 2012;

John Manoussakis, “On ‘the Substance of Things Hoped For’:
Faith and Reason within the Limits of Penultimacy Alone”, Journal of Philosophy & Scripture, 2010 http://www.philosophyandscripture.org/Issue7-1/Manoussakis.pdf
John Manoussakis, “Analogia entis and Theological Hermeneutics”, Conference Draft, 2014, https://www.academia.edu/8711459/Analogia_Entis_and_Theological_Hermeneutics
John Polkinghorne, Teologia în contextul științei, Curtea Veche 2010;
John Zizioulas, “Towards an Eschatological Ontology”, 1999, https://www.scribd.com/doc/256354486/John-Zizioulas-Towards-an-Eschatological-Ontology-1999
John Zizioulas, ‘Halki Summit: Final Remarks on the Summit’, Conference 2012 (video), https://www.youtube.com/watch?v=JAqa5NMbh-o

John Zizioulas, Ființa eclesială, Ed Bizantină, 1996
Petros Vassiliadis, “Liturgical Renewal and the Orthodox Church”, 2013, https://www.academia.edu/3581957/LITURGICAL_RENEWAL_AND_THE_ORTHODOX_CHURCH

1649


Adaugă un comentariu in căsuța de mai jos, sau publică un link de legătură de pe site-ul tău. Poți de asemenea să te abonezi la această discuție via RSS.

Lasă un comentariu

Vă rugăm să comentați la subiect și să nu îi jigniți pe ceilalți interlocutori. În caz contrar, comentariul nu va fi aprobat sau va fi editat. Vă mulțumim. Pentru comentarii ce nu sunt legate de articolul de mai sus, folosiți pagina de Contact.